…fratele meu vitreg.
Cel pe care îl disprețuisem toată viața, cel pe care tatăl meu îl crescuse dintr-o aventură ascunsă, dar pe care eu nu-l recunoscusem niciodată ca parte din familie. Îl privisem mereu ca pe o umbră rușinoasă, un copil sărac de la țară, fără maniere, fără perspective.
Mi s-a tăiat respirația. Totul în jur a început să se clatine. Veselia nunții, râsetele, lăutarii care cântau la vioară, glasurile oamenilor — toate păreau să se îndepărteze de mine, ca într-un vis urât.
Mireasa a apărut atunci. Antonia. Strălucea mai mult decât oricând. Rochia ei, simplă și albă, fără strălucirea pe care o văzusem la nunta mea fastuoasă, avea o frumusețe curată, de neînlocuit. Zâmbea cu ochii, iar lângă el — lângă acel bărbat pe care eu îl crezusem „nimeni” — părea fericită.
În acel moment, m-am simțit mic. Toată aroganța mea, toate hainele scumpe, mașina cu care venisem să epatez… nu mai valorau nimic.
M-am așezat la o masă retrasă. Am privit cum rudele și prietenii le urau binecuvântare. Oamenii dansau hora în curte, ridicându-și pașii cu voie bună, ca într-o nuntă adevărat românească, unde dragostea și sufletul contează mai mult decât banii.
