Și eu? Eu mă simțeam un străin.
Îmi aduceam aminte de vremurile când Antonia îmi aducea plăcinte făcute de mama ei, din sat, și îmi spunea cu atâta mândrie: „Gustă, sunt făcute cu suflet.” Eu râdeam atunci, preferând restaurantele scumpe. Astăzi, mirosul acelor plăcinte mi-ar fi dat liniștea pe care n-o găsisem niciodată în căsnicia mea.
Când socrul ei a luat cuvântul, am înțeles și mai mult cât de greșit judecasem. Bărbatul acela „sărac” era de fapt muncitor cinstit, respectat de comunitate, un om care trăia din sudoarea frunții și care avea în jurul lui oameni ce-l iubeau. Nu era bogat în bani, dar era bogat în inimă.
Privindu-i împreună, mi-am dat seama că Antonia alesese ceea ce eu nu-i oferisem niciodată: siguranța unei iubiri adevărate.
În acea noapte, am ajuns acasă și am plâns. Pentru prima dată după mulți ani, plângeam nu din furie, ci din regret. Am înțeles că pierdusem nu doar o femeie bună, ci și liniștea sufletului meu.
Soția mea dormea deja, cu fața în telefonul scump pe care i-l cumpărasem. Camera părea rece, rece ca întreaga noastră viață împreună.
M-am uitat în oglindă. Costumul meu, atât de scump, arăta acum ca o mască a unui om gol pe dinăuntru. Mi-am văzut ridurile, oboseala, amărăciunea. Am realizat că banii și funcția nu-mi aduseseră decât singurătate și frică.
