A doua zi, am mers la mama. Era o femeie simplă, obișnuită să muncească pământul, să pună murături în beci și să coacă pâine în cuptor. M-a privit și a spus: „Ai ajuns mare, dar nu ești fericit. Bogăția adevărată nu se pune în bancă, se pune în suflet.”
Atunci am înțeles.
Fericirea Antoniei nu venea din banii mirelui ei, ci din faptul că acesta știa să o respecte, să o iubească, să fie acolo pentru ea.
Mi-am jurat că, deși era prea târziu pentru noi doi, voi învăța lecția pe care viața mi-o pusese în față cu atâta durere.
Astăzi, de câte ori trec prin sat și văd o nuntă, îmi aduc aminte de horă, de bucuria aceea curată, de dragostea care nu se cumpără. Și îmi spun în gând, cu o lacrimă amară:
Cel mai sărac bărbat din ochii mei a fost de fapt cel mai bogat dintre noi.
Iar eu, care am crezut că am totul, am rămas cu mâinile goale.
