Partea a 2-a – Continuarea poveștii. Polițistul a împins încet poarta ruginită, iar fasciculul lanternei a tăiat întunericul din hală.
Pentru câteva clipe nu s-a auzit nimic.
Apoi, din toate colțurile clădirii, au început să apară zeci de ochi care străluceau în lumină.
Un câine bătrân s-a apropiat primul, șchiopătând.
După el au venit alți câini. Mari, mici, slabi, cu blana rară, unii purtând încă urmele unor răni vechi. Printre ei se strecurau și câteva pisici speriate, care se ascundeau după niște paleți de lemn.
Niciun animal nu lătra.
Niciunul nu era agresiv.
Toate se uitau spre Lidia.
Femeia a intrat încet în hală, iar în clipa în care câinii au văzut-o, au început să dea din coadă și să se înghesuie în jurul ei.
Unul dintre polițiști și-a coborât lanterna.
— Doamnă… de cât timp aveți grijă de ei?
Lidia mângâie câinele care se lipise de picioarele ei.
— Aproape trei ani.
Ovidiu rămase fără cuvinte.
