— De ce n-ați cerut ajutor?
Femeia ezită câteva clipe.
— Pentru că mi-a fost frică.
— De ce anume?
— Că o să mi-i ia cineva și o să-i ducă în adăposturi deja pline. Pe cei tineri îi mai adoptă lumea. Dar pe bătrânii ăștia… cine îi mai vrea?
Câinele care stătea la picioarele ei ridică încet capul și îi linse mâna.
Polițistul nu mai găsi nimic de spus.
—
Povestea s-a răspândit în oraș mai repede decât toate zvonurile care o transformaseră pe Lidia într-o femeie suspectă.
Doar că, de data aceasta, oamenii au aflat adevărul.
Primul care s-a întors la hală a fost Ovidiu.
A venit cu o dubă încărcată cu carne rămasă bună pentru consum.
— De azi înainte, ce pot salva din magazin ajunge aici, îi spuse el.
În aceeași săptămână, un medic veterinar s-a oferit să consulte gratuit toate animalele.
Au venit apoi voluntari care au reparat gardurile, au curățat hala și au construit țarcuri provizorii, până când autoritățile și o asociație de protecție a animalelor au găsit un teren potrivit pentru un adăpost autorizat.
Animalele au fost mutate treptat într-un loc sigur, unde puteau primi îngrijire și aveau șanse reale să fie adoptate.
Lidia a refuzat orice laudă.
A cerut un singur lucru.
— Lăsați-mă să rămân lângă ei.
Iar nimeni nu s-a opus.
—
Într-o dimineață, același polițist care deschisese poarta halei a venit s-o viziteze.
