— Da… dar pe aceștia nu i-a vrut nimeni. Sunt bătrâni, bolnavi sau răniți. Dacă îi lăsam pe stradă, n-ar fi supraviețuit.
Ovidiu simți cum i se pune un nod în gât.
Își aminti cum femeia își netezise bancnotele vechi pe tejghea, de parcă îi era rușine că plătea cu ele.
— Și de unde aveți bani pentru atâta hrană?
Lidia coborî privirea.
— Pensia mea nu ajunge.
— Atunci?
— Adun carton. Fier vechi. Sticle. Orice pot vinde la reciclare. Uneori mai cos câte ceva pentru vecini. Tot ce câștig intră aici.
În hală s-a lăsat tăcerea.
Nimeni nu mai vedea în fața lor femeia despre care se răspândiseră atâtea zvonuri.
Vedeau doar un om care își sacrificase liniștea și puținii bani pe care îi avea ca să salveze vieți pe care alții le abandonaseră.
Unul dintre polițiști ridică privirea spre acoperiș.
Mai multe grinzi erau crăpate, iar prin tabla ruginită se vedea cerul.
— Doamnă, nu puteți rămâne aici. Clădirea este periculoasă.
Lidia oftă.
— Știu.
