Dar trecutul nu dădea drumul. În fiecare noapte, după ce Dmitri adormea, Varvara zăcea fără somn, privind în tavan. În fața ochilor îi răsăreau scenele din ziua când plecase de la el. Ziua când aflase de trădarea lui cu cea mai bună prietenă a ei, Liza. Ziua când Liza, cu burta rotundă, stătuse în pragul casei lor, iar Dmitri, palid și pierdut, nu putuse scoate niciun cuvânt. Și ziua când Varvara, mistuită de durere și umilință, își strânsese puținele lucruri și plecase, fără să se uite înapoi. Își amintea cum Liza strigase după ea: „Ești stearpă! El n-o să fie niciodată fericit cu tine! Iar noi vom avea un băiat, primul lui născut!”
Varvara nu răspunsese nimic atunci. Doar mersese înainte, încotro o duceau ochii, până ajunsese în satul vecin, unde nimeni nu o cunoștea. Acolo, departe de bârfe și osândă, începuse o viață nouă. Și acolo, spre mirarea ei, aflase că este însărcinată. Nu cu unul, nu cu doi, ci cu trei copii odată! Două fetițe și un băiat. Minunea la care nici nu îndrăznise să spere. Îi numise Nadejda, Vera și Liubov. Ele deveniseră sensul ei, viața ei, taina ei.
**Capitolul 2: Taina ascunsă lumii**
După ce Varvara plecase de la Dmitri, își găsise adăpost la o rudă îndepărtată în satul vecin, departe de ochi curioși și limbi rele. Acolo, în liniște și pace, își purtase copiii. Nașterea fusese grea, dar Varvara rezistase tuturor. Trei mici bulgări de fericire, trei comori ale ei. Îi numise Nadejda, Vera și Liubov. Ele erau lumina ei în întunericul cel mai adânc, justificarea ei în fața ei însăși și în fața lumii care o stigmatizase cândva drept „sterpă”.
Viața cu trei sugari în condițiile devastării postbelice era incredibil de grea. Dar Varvara nu se lăsa. Muncea de dimineață până seara, cultiva legume, ținea o capră, cosea la comandă. Copiii ei creșteau tari și sănătoși, în ciuda tuturor greutăților. Erau bucuria ei, mândria ei, sensul vieții ei. Nimănui nu-i spusese despre Dmitri, despre viața ei de altădată. Pentru toți era o văduvă care-și pierduse soțul pe front.
Când izbucnise războiul, Varvara luase o decizie care nu-i fusese ușoară. Își trimisese copiii la o mănăstire îndepărtată, aflată sus în munți, unde ar fi fost în siguranță față de bombardamente și de ocupanții germani. Maicile promiseră că vor avea grijă de ei ca de ai lor. Fusese cea mai grea despărțire din viața ei, dar știa că așa era mai bine pentru ei. În fiecare noapte se ruga pentru siguranța lor, pentru sănătatea lor, pentru întoarcerea lor.
Și iată că războiul se terminase. Dmitri se întorsese. Varvara își dădea seama că mai devreme sau mai târziu va trebui să-i spună adevărul. Dar cum? Cum să-i explice că are trei copii despre care nu știe nimic? Cum să-i povestească despre trădare, despre durere, despre cum supraviețuise singură? Frica o paraliza, împiedicând-o să scoată o vorbă.
Dmitri, se părea, și el ascundea ceva. Devenise și mai închis decât înainte. Deseori pleca în pădure, se întorcea târziu, fără să explice unde fusese. Varvara simțea că între ei se ridicase un zid, un zid al tăcerii și al tainei. Încercase să vorbească cu el, dar el o refuza, invocând oboseala, amintirile grele de pe front.
Într-o zi, când Dmitri era în pădure, Varvara hotărî să-și vadă copiii. Strânse un pachețel cu daruri și porni la drum. Drumul era lung și greu, dar gândul întâlnirii cu copiii îi dădea puteri. Când ajunse la mănăstire, o întâmpină stareța, maica Agnia. Îi spuse căile, toate bune, că învață bine și că le e foarte dor de ea. Varvara petrecu toată ziua cu ei, îmbrățișându-i, sărutându-i, povestindu-le despre viața ei, despre cât de mult îi iubește. Le promise că îi va lua curând acasă, că vor trăi toți împreună, o mare familie.
**Capitolul 3: Întâlnire neașteptată și adevărul amar**
Întorcându-se de la mănăstire, Varvara mergea pe cărarea din pădure, cufundată în gânduri. Își imagina cum îi va spune lui Dmitri despre copii, cum se vor bucura, cum vor trăi toți împreună. Inima i se umplea de speranță. Dar această speranță se făcu țăndări când ieși la marginea pădurii.
Acolo, lângă un bătrân mesteacăn, stătea Dmitri. Și lângă el – Liza. Chiar acea Liza, fosta ei prietenă, care cândva îi distrusese viața. Era îmbrăcată într-o rochie modestă, dar curată, iar în brațe ținea un băiețel de vreo trei-patru ani. Băiețelul era exact ca Dmitri: aceiași ochi, același nas, aceeași încăpățânare a buzelor. Inima Varvarei se strânse de durere. Acesta era fiul lui, primul lui născut, de care Liza strigase atât de mândră în urma ei.
Dmitri o văzu pe Varvara. Fața i se făcu palidă. Liza se întoarse și ea, iar pe chipul ei apăru o expresie de triumf. „Varvară? Tu ești aici? Ce surpriză!” – spuse ea, vocea plină de o politețe falsă.
Varvara nu putu scoate niciun cuvânt. Stătea țepuită, privindu-l pe Dmitri, pe Liza, pe băiețel. Toată speranța ei, toată fericirea ei se năruise într-o clipă. Își dădu seama că Dmitri nu se întorsese doar de pe front. Se întorsese la Liza, la fiul lui. Și toți acești ani, cât ea îl așteptase, cât îi crescuse copiii, el trăise o altă viață, cu altă femeie, cu un alt copil.
„Varvară, eu… eu pot să explic totul” – începu Dmitri, încercând să se apropie de ea. Dar Varvara se trase înapoi.
„Ce poți să explici, Dmitri?” – vocea îi tremura de lacrimi stăpânite. „Că m-ai trădat? Că m-ai părăsit când eram însărcinată cu copiii tăi? Că ai trăit cu o altă femeie în timp ce eu te așteptam de pe front? Că ți-ai crescut fiul în timp ce eu îmi ascundeam copiii la mănăstire ca să-i scap de foamete și de moarte?”
Liza rămase cu gura căscată. Dmitri îngheță, ochii i se măriră de șoc. „Copii? Ce copii? Despre ce vorbești, Varvară?”
„Despre copiii noștri, Dmitri!” – strigă Varvara, iar lacrimile îi năvăliră din ochi. „Despre Nadejda, Vera și Liubov! Despre copiii tăi, pe care nu i-ai văzut niciodată, pe care nu i-ai cunoscut niciodată! Despre copiii tăi, pe care i-am născut când tu mă numeai stearpă!”
Dmitri se uita la ea ca la o nebună. Nu putea să-și creadă urechilor. Trei copii? Copiii lui? Era imposibil. Întotdeauna o considerase pe Varvara stearpă, iar Liza totdeauna confirmase asta.
„Minți, Varvară!” – strigă Liza. „Ai fost dintotdeauna invidioasă! Vrei să ne distrugi familia!”
