Dar voi doi nu trebuie să mai trăiți unul fără celălalt.”
Victor nu a mai putut continua.
Și-a acoperit fața cu palmele și a izbucnit în plâns.
Plângea pentru toate aniversările la care lipsise.
Pentru toate telefoanele încheiate cu graba unui om ocupat.
Pentru toate promisiunile că „la anul vin sigur”.
Ana s-a apropiat încet.
I-a pus mâna pe umăr.
— Gata, Vali…
Nu mai putem schimba ce-a fost.
El a ridicat privirea.
— De ce nu m-ai certat niciodată?
Ana a zâmbit trist.
— Pentru că nu aveam nevoie de încă un frate pierdut.
Am preferat să te aștept.
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice reproș.
Spre seară au mers împreună la cimitir.
Mormintele părinților erau curate, pline de flori.
Victor a îngenuncheat în tăcere.
— Iartă-mă, mamă…
Vântul a mișcat ușor iarba din jurul crucii.
Atât.
La plecare, Victor s-a oprit lângă poartă.
