Matei a supraviețuit.
Nu mai aveam pe nimeni.
În salon s-a lăsat liniștea.
— L-am cunoscut pe Gabriel la o campanie caritabilă organizată de firma lui, continuă ea. A venit ca voluntar. După aceea a început să treacă din când în când pe la noi. Apoi tot mai des.
Asistenta zâmbi.
— La început credeam că va veni o dată sau de două ori, cum fac mulți voluntari.
S-a uitat spre Gabriel.
— Dar n-a lipsit aproape niciodată.
Matei îl trase de mână.
— El m-a învățat să merg pe bicicletă.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Oana continuă încet.
— Ne aduce medicamente când avem nevoie. Îmi repară scaunul cu rotile dacă se strică. Îl duce pe Matei în parc. Uneori vine doar să bem o cafea și să mai uităm de spitale.
M-am întors spre Gabriel.
— De ce nu mi-ai spus?
A coborât privirea.
— Pentru că nu voiam să simți că fac asta ca să fiu admirat.
— Sunt soția ta…
— Tocmai de aceea.
A oftat.
— Mi-era teamă că vei crede că ne implicăm prea mult și că îți răpesc timpul nostru. Am tot amânat să-ți spun. Apoi mi s-a părut din ce în ce mai greu.
În acel moment mi-am amintit de mesaj.
Am scos telefonul.
— Atunci… mesajul de pe ceas?
Asistenta izbucni în râs.
— Vai…
Își duse mâna la frunte.
