— O să rămâi singură dacă te porți așa.
— Mai bine singură decât călcată în picioare.
Am închis.
Două zile mai târziu, mama a venit fără să mă anunțe.
S-a plimbat prin curte privind florile.
— Frumos ai mai făcut aici…
Am așteptat.
Știam că nu pentru flori venise.
— Radu este foarte supărat.
Am zâmbit fără bucurie.
— Îmi imaginez.
— Poate puteai să-l ierți.
E fratele tău.
M-am uitat direct în ochii ei.
— Mamă…
Dacă eu îți spărgeam ușa, îți luam hainele și mă mutam în casa ta fără să te întreb…
Tot pe mine mă apărai?
Pentru prima dată în mulți ani, mama n-a răspuns imediat.
A privit spre poarta nouă.
Spre lacăt.
Spre camerele de supraveghere pe care le montasem între timp.
A oftat adânc.
— N-a procedat bine.
Am rămas surprinsă.
Nu-mi amintesc să-l mai fi criticat vreodată.
— Nu.
N-a procedat deloc bine.
O săptămână mai târziu, telefonul meu nu mai suna.
Radu înțelesese că nu-l mai putea convinge.
