Foarte calm.
— Muncesc.
Cineva râse.
Dar tensiunea nu dispăru.
— Păi am înțeles că muncești, — spuse Viktor. — Dar ce anume?
Alexandr se gândi o clipă.
— E greu de explicat.
— Haide, — pufni Viktor. — Judecând după cei care vin după tine, ești vreun ministru?
Câțiva oameni râseră nervos.
Dar Alexandr nu zâmbi.
— Nu.
Bău din ceaiul rece.
Și tocmai această liniște îl enerva pe Viktor tot mai tare.
— Știi, Sașa, — spuse el mai tare, — și în școală erai așa. Tăcut. Parcă mai presus de toți.
— Nu, — răspunse Alexandr calm. — Pur și simplu nu-mi plăcea să mă cert.
Tăcere.
Scurtă.
Grea.
— Dar acum? — întrebă Viktor.
— Acum îmi pare rău de timp.
Fraza nu sună cu răutate.
Nici măcar cu o urmă de ironie.
Dar cineva la masă își îndreptă brusc privirea în altă parte.
Sunase prea exact.
Maria observă că Viktor își încleștase maxilarul.
Era obișnuit să fie principalul.
Obișnuit să fie ascultat.
Să fie admirat.
Și acum, pentru prima dată în seara aceea, părea că își pierduse terenul.
— Deci ești ocupat? — rânji el.
— Câteodată.
— Atât de ocupat încât vin delegații la tine?
Alexandr își frecă obosit podul nasului.
— Viktor…
— Ce?
— Hai doar să cinăm.
Fraza fu spusă încet.
Fără a fi o poruncă.
Dar tocmai ea îl făcu pe Viktor să tacă brusc.
La masa alăturată, cineva scăpă o furculiță.
Muzica se auzi din nou.
Ospătarul puse cu grijă mâncărurile noi.
Și pentru prima dată în seara aceea, nimeni nu mai vorbi.
Trecură vreo zece minute.
Apoi cincisprezece.
Alexandr aproape că nu mâncă.
Telefonul se aprinse din nou.
Pe ecran apăru un nume pe care Maria nu apucă să-l vadă.
Răspunse aproape imediat.
— Da.
Scurtă pauză.
— Nu. Acum nu se poate.
Din nou tăcere.
Fața lui Alexandr deveni mai serioasă.
— Cine a semnat?
Tăcere.
Și mai multă tăcere.
Atât de multă, încât cei din jur încetară fără voie să mai respire.
— Am înțeles.
Se ridică încet.
— Atunci pregătiți ședința.
Și își puse telefonul deoparte.
Maria văzu pentru prima dată oboseala în privirea lui.
Oboseală adevărată.
Greoaie.
De parcă omul acela trăia de multă vreme în interiorul problemelor altora.
— E totul în regulă? — întrebă ea cu grijă.
Alexandr se uită la ea și, pe neașteptate, zâmbi blând.
Cu același zâmbet din școală.
Nedeslușit.
Cald.
— Da. Doar o zi lungă.
Maria își aminti dintr-o dată cum o ajutase odată să ducă cărțile acasă după ore.
Cum stătuse în tăcere lângă ea când tatăl ei ajunsese la spital.
Cum nu povestise niciodată despre el.
