— Măi, Costele…
Atât a putut spune.
El a îmbrățișat-o atât de strâns, încât plasele au căzut pe trotuar.
Borcanul însă nu l-a scăpat din mâini.
— Iartă-mă, mamă…
Ea l-a mângâiat pe obraz.
— De ce nu mi-ai spus că te-ai mutat?
Costel și-a șters ochii.
— Mi-a fost rușine.
M-am uitat nedumerit la el.
— De ce?
A oftat adânc.
— După divorț am pierdut apartamentul. Am stat luni întregi în chirie, apoi m-am mutat în București pentru un serviciu nou. Nu voiam să mă vadă așa. Îi spuneam că sunt ocupat… că vin eu acasă. Mereu amânam.
Bătrâna a ridicat încet borcanul.
— Eu am făcut opt ore cu trenul și am cărat brânza asta până aici ca să-ți văd fața… nu casa.
Costel a izbucnit în plâns.
A luat borcanul cu grijă.
— Tot brânza ta…
A zâmbit printre lacrimi.
— Niciunde nu are gustul de acasă.
Am rămas câțiva pași mai în spate.
Simțeam că nu mai aveam ce căuta în îmbrățișarea lor.
Înainte să plece, Costel s-a apropiat de mine.
