În fața mea nu mai vedeam nici restaurantul rezervat.
Nici invitațiile.
Nici costumul de mire.
O vedeam doar pe Ileana.
Singură.
Însărcinată.
Cărând lemne.
Și venind zeci de kilometri doar ca să-mi spună că urma să fiu tată.
M-am dus încet spre ea.
I-am luat brațul de lemne din mâini.
— Lasă-le.
— Le duc singură.
— Opt luni le-ai dus singură.
De acum…
lasă-mă și pe mine.
Ileana m-a privit lung.
— Nu vreau promisiuni.
Dacă rămâi, rămâi cu totul.
Dacă pleci…
pleacă acum.
Copilul acesta are nevoie de un tată, nu de un om care apare doar când îi convine.
Am rămas fără cuvinte.
În spatele meu, Raluca a apăsat nervoasă pe claxon.
O dată.
Apoi încă o dată.
Am ieșit în curte.
Mă aștepta lângă mașină.
— Hai, Andrei. Termină odată.
Am privit-o câteva secunde.
— Ia mașina și pleacă.
A clipit surprinsă.
