L-am privit câteva secunde.
— Știi ce m-a durut cel mai tare?
A tăcut.
— Nu lipsa banilor.
Ci faptul că preferai să impresionezi oameni care plecau după două ore, în loc să ai grijă de femeia care rămânea lângă tine în fiecare zi.
Și-a plecat privirea.
— Voiam doar ca părinții mei să fie mândri de mine.
Am zâmbit trist.
— Iar eu voiam doar să nu mai merg flămândă la serviciu.
Lacrimile i-au apărut în ochi.
— Dă-mi o șansă.
— Ți-am dat ani întregi.
Nu una.
Ani.
În cameră s-a lăsat liniștea.
În cele din urmă, Sebastian a împins încet plasa cu alimente spre mine.
— Atunci… măcar păstrează astea.
Am împins-o înapoi.
— Nu.
De acum înainte vreau să-mi cumpăr singură pâinea.
A înțeles.
