Nu pentru mine.
Pentru tine.
Bianca a simțit cum i se strânge stomacul.
— Toți banii pe care i-am trimis au venit din pământul ăsta pe care acum îl privești cu dispreț.
Lacrimile au început să îi apară în ochi.
— Nu am vrut…
— Ba da.
Pentru prima dată, bătrâna a ridicat puțin tonul.
— Nu ți-e rușine de farfurii.
Nu ți-e rușine de masa asta.
Ți-e rușine de locul din care ai plecat.
Iar asta mă doare.
Curtea a rămas tăcută.
Bianca nu mai găsea niciun răspuns.
Pentru că știa că bunica avea dreptate.
În ultimii ani încercase atât de mult să pară diferită, încât uitase cine fusese.
Și uitase cine o ajutase să ajungă acolo.
Câteva lacrimi i-au alunecat pe obraji.
S-a ridicat încet.
A luat una dintre farfuriile de lut.
A privit-o câteva secunde.
Apoi s-a așezat din nou la masă.
— Îmi pare rău, mamamaie.
Bătrâna nu a spus nimic.
